Category Archives: De la voi

Dragostea tine pana in Decembrie … Sa ne indragostim de inceputuri corect?

172

 

Un articol de la voi, trecut de noi pe ”hârtie”!

 

El îți formează o lume în care te salvează în numele iubirii voastre. Ea, fără greșeală, răspunde la întrebările nepuse și simțiți că totul complotează pentru voi , vă știți de-o viață, deși v-ați cunoscut abia de câteva zile, vă completați reciproc. El este atent la detalii, așteaptă momentul în care Ea să-și exprime dorințe și visuri neîmplinite pentru ca El să aibă o listă ca un iceberg… la suprafață doar lucruri mărunte … și ghici ce? atuurile lui sunt îndeajuns pentru cel putin două vieți, iar sinceritatea ei ar sparge albul imaculat al zăpezii , iar fericirea voastra este oglinda în care apropiatii își oglindesc invidia și neputința. Ba el e prea slab pentru ea, ba ea este prea nesinceră cu el, iar voi auziți, dar nu vă clintiți deloc și respingeti modul barbar în care apropiații înțeleg că trebuie să intre în sufletele voastre… Ați fi perechea perfectă, modul prin care iubirea își arată frumusețea, definiția dragostei la prima vedere, însă e doar începutul… și doar luna Mai…

 

Apoi vine Iunie în care lumea voastră e comună, împărțiți deja același pat, același timp, aceleași visuri, planuri cât pentru 3 concedii de vis. Vă prezentați apropiaților și încep primele discuții contradictorii, însă nimic grav, totul de înțeles, fiecare lasă generos și renunță la orgoliu și principii rapid în numele iubirii.

 

Iulie, August nici nu se simt, obișnuința își face prezența, surprize, petale de trandafirii și băi în miresme, cadouri și fericire, dragoste și ură ,certuri și vinovății, trecuturi neîncheiate. Viața ar putea spune că apar lacrimile inopinante și ce avea el în plus, acum este egal, iar ce avea ea în minus, acum este pe plus. Primele gelozii, prima ceartă pentru foștii, primul uitat în glumă printre sms-urile ei, primul semn de întrebare dacă basmele au fost mereu ceva imaginar….primul sărut în lacrimi și îmbrățișări din compasiune..

 

Octombrie, Noiembrie, toamnă, tristețe, glumele controlate sunt la ordinea zilei , ea pare din ce în ce mai incertă. Viața vă pune la grea încercare, el cu multe minusuri , ea nu prea sinceră, luptele cu apropiații sunt acum între voi, întrebările lor sunt acum ale voastre, visele sunt puține, ba chiar neclare… altă poveste , basmul vostru e mai mult un scurt metraj de comedie. El prea gelos să-i înțeleagă frumusețea, ea prea libertină să-i înțeleagă dorințele lui, se târăsc în mocirlă cu cuvinte urâte, iar cel ce are sentimente reale își pierde demnitatea în numele iubirii. Ea independentă, El total dependent de dragostea lor, Ea indiferentă, El total captivat de ce simte în suflet, Ea caută respiro, El caută să o sufoce..

 

Decembrie, iarnă în sufletul ei, iarna în mintea lui, simt amândoi … e un miros insistent de despărțire. El îl acoperă cu un fum gros de țigară însă … încearcă ultimile cărți. Le joacă dezordonat, disperat să rămână în basmul din Mai, dar nu mai e vară…. iar ei, de fapt, nu au fost nicidiodată ca-n Mai… El nu mai este misterios, s-a grăbit să ofere prea mult pentru ceea ce putea oferi… Ea, ca un făcut, cel mai aproape de sinceritate își recunoaște neputința de a-l iubi… Totul începe în Mai și se termină în Decembrie cu un bilet de avion luat într-o noapte în care alcoolul îți mai rămâne alinare… și pozele pierdute….

 

Într-o lume necunoscută, cu o limbă necunoscută, în care doi oameni sunt atrași de o forță numită dorință, își acordă toate secundele din zi, încearcă acum opusul iubirii, să împace amintirile care inevitabil i-au legat ….

 

Fotografia a fost realizată de Adrian Petrișor.



Rochii singure, dar noi din dantele vechi

high fashion portrait of elegant woman in black and white hat and dress. Studio shot

high fashion portrait of elegant woman in black and white hat and dress. Studio shot

Poate că nu e atât de rău să fii singură. Cristina Butuc așa zice…. Voi sunteți de acord?

 

Liniștea și calmul nu sunt cele mai înspăimântătoare lucruri. Ajungi în punctul în care te bucuri că tumultul interior a dispărut, că ești împlinită și fericită. Acel moment în care să multumești pentru ce ai și să speri, chiar să crezi că poți avea mai mult. Te uiți în jurul tău și vezi că ai doar oameni care te iubesc. Ai realizat că poate cel mai important moment a fost acela când i-ai lăsat pe restul să plece. Acum te bucuri de oameni și de apanajele vietii. Simți în sfârșit că viața e mai mult de un sictirit de oraș, de oameni negri și răi sau de drame rizibile . Că biletele pe care le-ai compostat până acum nu sunt bilete doar dus, ci și întors.

 

Realizezi că există steaua ta, dar în jur sunt infinit de multe alte stele, care se vor stinge la un moment dat. Dar nu odată cu tine. În sfârșit vezi că trebuie să lupți ca să poți străluci pe cer și să poți să mai apari încă o noapte lângă restul. Ai lăsat într-un final perdele trecutului în pace , tocmai ai rupt-o pe ultima și i-ai făcut ei rochie de mireasă din ea. Să se bucure ea de ce ai lăsat tu în urmă. I-ai lăsat ei dantela îmbâcsită în lacrimi și tutun. Ai furat totuși o bucățică de material ca să poți să o adaugi croiului rochiei tale noi. Ca un petic de culoare veche pe materialul prospăt cumpărat de la magazinul numit Viitor.

 

Vei ajunge și tu să predai despre dantele și perdele sau, dacă alegi tu, despre stele și tutun. Despre ce dorești, pentru că tu alegi fericirea, dreptatea, angoasa, oamenii, lecțiile și drumul. Tu alegi totul! Contează doar timpul, sincronul și motivele pe care îți întemeiezi acțiunile. Vei cunoaște că relația cauză-efect nu e o simplă sintagmă și că dorințele nu sunt simple cuvinte aruncate în univers. Vei învăța că se întorc în forma și fondul rostit. Și nu în ultimul rând, că a materializa orice ține doar de capacitatea și ambiția ta. Că tu poți fi oricine, dar nu oricine poate să fie „tu”.

 

Așa am făcut și eu . M-am străduit să învăț că nu mi-e frică de singurătate. Să ajung într-un final chiar să mă bucur de ea. Ador să mă învârt singură, nebunește pe străzi vii într-un oraș nesigur. Îmi place nesiguranța. Nu mi-e frică nici să mă întorc acasă într-un apartament gol. Nici măcar să mă pun în pat singură nu îmi este. Dar mi-e frică de moarte, să nu mai duc dorul nimănui sau să iubesc . Așa văd eu singurătatea: niciun dor , nicio sclipire. Da, după mulți ani, sunt în sfârșit singură. Așa cum mi-am dorit. La început am controlat-o. Am dus-o mândră pentru că știam că cu toate că eram sigură, nu eram singură : te aveam pe tine. Plecat prea departe, dar pe tine. Simțeam încă fiorul extatic cu tine și cu alții. Era rău, dar bine. Era bine, dar prea rău.

 

Așa, am renunțat. Așa am plecat și eu departe de mine. Am închis ușile cu lacătul nepăsării . Așa mi-am înfrânt cea mai mare temere. Nu mai depind de dor, de dispreț, de plăcere și de iubire. Am ales să pun în valiză tot și să mă părăsesc. Așa am reușit să regăsesc fericirea și nu extazul .

 

Iar după ani de căutare în mormanul de rochii noi din dantele vechi, de stele și oameni, m-am regăsit în marele final, pe mine.



Ce vreau? Pe tine… Pe el… Cred ca imi fac bagajele si gata! De azi incep sa ma iubesc pe mine!

151

De la voi mai vine o trăire… și Claudia simte că iubirea e mai grea când trebuie să o împarți la doi bărbați… Credem că putem să evităm toată durerea și suferința dacă iubim curat un singur bărbat… dar totuși….

 

Știm noi ce e iubirea sau cât durează ea?!?

 

Cum știm că o persoană e pentru toată viața? Cum știm că putem să îi fim alături la bine și la greu? E simplu! Nu știm… Căci viața e o loterie.. Riscăm… Miza e mare! Pariem totul pe o carte! Ce se poate întâmpla?!? Câștigăm…iubim… Pierdem…suferim…

 

Când ești într-o relație cu un om pe care simți că îl l iubești tare, tare mult…că nimic nu vă va despărți vreodată… Te arunci în brațele lui sperând că veți fi împreună până la adânci bătrâneți…Cu el ai împărțit bune și rele… Cu el de mână ai plutit peste mări și țări… Cu el ai râs, ai plâns … Cu el ai dormit în brațe și te-ai simțit în siguranță, protejată…iubită… Cu el te-ai certat de nenumărate ori doar ca să te poți împăca… Pe el l-ai așteptat singură și înfrigurată să se întoarcă de peste mări învolburate… Pe el l-ai ținut de mână când i-a fost greu… Și el te-a îmbrățișat când ți-a fost ție greu….și a crezut în tine, a fost mereu lângă tine când ai avut decizii grele de luat…când ai fost tristă, nervoasă…când sufereai…când nu știai încotro sa o apuci…el era acolo! Blând, îți zâmbea și îți spunea că totul va fi bine… Căci asta înseamnă să iubești!

 

Și…totuși …cât durează dragostea dintre doi oameni? Forever…. Și când se termină „forever”? Let’s assume never… Dar știi vorba aia…”never say never”? Și…anii trec… Și uneori…și dragostea trece… Oare mă vei iubi la fel și după ce anii or să treacă? Poate tu da… Dar te voi mai iubi eu? … Nu iubitule, nu ți-am spus tot ce simt pentru tine! Nu ți-am spus că aș vrea din tot sufletul să te urăsc pentru toate discuțiile care m-au făcut să nu îl mai iubesc pe el… ci pe tine!!! Cum să îi spun că forever e over?!? Spune-mi tu…cum să îi spun că … S-a terminat toată povestea noastră frumoasă?!? Că nu mai simt…ce simțeam…pentru el…ci pentru tine! Iar tu nu ai deloc răbdare… Tu vrei să iau o decizie acum… vrei să vin cu tine… Offf…și eu vreau… Și aș veni cu tine…dar îmi e atât de frică…. Tu nu știi…nu știi… Cât îl iubeam pe el…. Off dragoste…ce mi-ai făcut? Cu ce drept vii iar în viața mea?! Nu l-am căutat… Nu l-am vrut! Dar nu mă pot abține…. Știi că n-am să pot face nimic… Mă paralizează frica… O să las timpul să decidă pentru mine…

 

Ce vreau? Pe tine… Pe el… Cred că îmi fac bagajele și gata! De azi încep să mă iubesc pe mine!



Știm noi că iubirea e pentru totdeauna? Știm ce e aia iubire?

148

La rubrica ”De la voi” mai adaugăm un articol al Claudiei. Totuși, contrar opiniei ei, noi credem că iubirea e pentru totdeauna și că o găsim peste tot. Voi ce ziceți?

 

Iubirea… Ce e iubirea? Ce e acest sentiment? Câtă putere, câtă stăpânire de sine, câtă voință…mereu ceva nou…te învârte, te sucește, te răsucește, te târăște prin noroi, îți dă aripi, te ridică, te coboară…

 

Iubești? Ai fluturi în stomac, ți se înmoaie picioarele, te înroșești, clipești rar…absentă și afectată… Ți-e dor, te înfierbântă numai gândul, tresari la orice gest, privire, sms, apel telefonic… Te-ai îndrăgostit!!! Și-atunci începe circul… el nu mai vrea…sau ea nu mai vrea…sau se joacă cu tine…sau te calcă în picioare, sau nu recunoaște ce simte… sau recunoaște prea repede ce simte…te panichezi…te blochezi…te sufoci uneori în propriile tale gânduri, devii scriitor, scenarist mai degrabă…inventezi replici și finalități… îți clădești iluzii…vise… … obositoare iubirea asta… Se vinde la doze mici si e deja un drog al existentei umane.

 

Iubim pentru că ne place, iubim ca să simțim fluturi, iubim ca să suferim, iubim din plictiseală, iubim din orice, pe oricine se uită galeș sau zâmbește frumos , pe oricine ni se pare nouă că se muleaza pe un profil bine stabilit în mintea noastră… profil ce variază de la om la om, iubim pentru că suntem niște animale teoretic cerebrale și făcute să clădească sentimente și să le împărtășească… Iubirea de fapt e ceva generat de creier, nici măcar de suflet. Ne setăm atât de tare pe o atracție fizică, ce devine treptat o mică obsesie, apoi o mai mare obsesie, apoi o imensă obsesie.

 

Iubim pentru că nu ne place să fim singuri, din egoism…clar! Pentru că, zicem noi, ne place să împărtășim ce avem cu celălalt…și bune și rele până când moartea ne va despărți… și după un an, doi de căsnicie auzi “nu te mai suport!”, “să te duci la mă-ta!”, “cine oare m-a pus să mă mărit cu tine?” and so on… iubirea nu mai e, sunt nervi pe pâine și stres la conservă și uite-așa se duce tot farmecul… și fluturii din stomac se transformă în molii care te rod și ai nervi zi de zi…se duce tot!

 

Clădim chestii în doi doar pentru că așa e legea din moși- strămoși a omenirii…iubiți-vă, înmulțiți-vă și umpleți pământul! Nu poți să mergi pe stradă fără să vezi iubire…o vezi în ochii portarului din colțul străzii, o vezi în ochii taxatoarei din metrou, în ochii controlorului din ratb… really?

 

Unde, s-o văd și eu… Love is gone…iubim din interes, iubim din diverse scuze patetice cum ar fi…ce bine e că e…ce rău ar fi dacă n-ar fi… iubim doar ca idee… ca sentimentul în sine e o iluzie aparent înghițită de persoane naive… iubim ca să ne simțim “în rând cu lumea”, cică.

 

S-a dus Eminescu…bietul de el…bine că a murit de tânăr…să fi trăit azi printre noi se făcea IT-st…sau își tăia venele… boemii sunt considerați retardați în lumea asta de 2 lei… Să simți frumos e deja o trăire patetică și sentimentalo- dramatică… să declari în cuvinte optzeciste o iubire boemă și inocentă…oh my Gooood… te-ai retardat?

 

Fii sigur, prima întrebare e “ați făcut sex?”…nu întrebarea clasică…”îl/o iubești?” De mult nu mai cred în Făt- Frumos… de mult nu mai cred în povești cu zâne…cu happy end… De mult nu mai iubesc ca să fiu iubită…și asta pentru că știu că iubirea mea nici împărtășită nu știu dacă va fi…nici apreciată…nici consumată într-un mod letargico- romantic (Eminescu style…), de mult nu mai cred în cuvinte frumoase… Că bine a zis unu’…(cred că era beat)… că cine se frige cu ciorbă…suflă și-n iaurt… Mi-e frică de lumea asta perversă și rea…mi-e frică de societatea asta…de oamenii răi…cu suflet încuiat în propriile pasiuni bolnăvicioase și interese murdare… nu poți fi natural fără să auzi “asta tre să și-o dea…”, sau “pe-asta o cam mănâncă”, sau… “ar merge o tură”… Să stai să calculezi fiecare gest…fiecare mișcare, fiecare tresărire sau emoție sau gest, să nu întreci calul, să nu se interpreteze, să nu te joci prea mult…ca îi vine vreo idee perversă și cine știe cum reacționează de te simți ca ultima…

 

Eu una mă declar învinsă! M-am săturat să caut…și de fapt să nu caut nimic…căci doar observ și mi se face rău! Iubiți voi…cei care știți ce e aia iubire… eu nu mai știu ce e…



Sunt la metrou…

143

Hello! Revenim la capitolul „DE LA VOI„ cu un articol de la Claudia. Nouă ne-a plăcut enorm!

Sunt la metrou…

Aici mi-ai scris prima dată….aici ți-am scris prima dată, tremurând de fericire….
Aici…am simțit primul stol de fluturi…. Aici am simțit inima cum bate ca nebuna…să iasă din piept..

Aici ți-am zâmbit prima dată…virtual… Aici te-am cunoscut cu adevărat…

Aici…
Aici m-am simțit ca un copil inocent… Gata de joacă…

Gata pentru orice asalt sentimental…

Eu…

Un copil…

Un suflet mereu pregătit să iubească…

Tu…

Un copil…
Un chip dintre mii de chipuri…
Un zâmbet pe care am învățat să îl caut obsesiv…ca pe un drog…
Știi? Ai un zâmbet atât de frumos, atât de dulce…încât te priveam pe ascuns…doar ca să îți surprind zâmbetul…
Iar ochii ăia ai tăi…

Știi că ochii tăi străluceau a promisiune… ?
Dar nu îmi păsa ce îmi promiteau… Căci aveam încredere în tine…

Pentru mine…era suficient să te uiți în ochii mei


Oare tu ai știut ce putere aveau ochii tăi asupra mea…?!?
Nu cred că știai…
Dar îmi e așa de dor…

Păcat…

Nu cred că ai înțeles ce era în sufletul meu…

La ce ar fi contat…
Nu știu…
Poate…
Dar…dacă ai ști de câte ori mi-am blestemat destinul…

Dacă ai ști de câte ori mă întrebam disperată de ce în viața mea era un “el”… când eu te voiam atât de mult pe tine?!?

Știu ca nu ai să mă crezi… dar tot ce îmi doream era să te iau de mâna și să fugim… Oriunde…dar să fim împreună…
Atât îmi erai de drag…
Păcat…

Păcat că n-am avut curaj… Sau poate nu mi-ai dat curaj…poate n-ai luptat suficient….

Îmi doream să fiu mai mult decât o poveste de …toamnă…
Și am simțit că sunt “mai mult”….sau poate mi-am imaginat… pentru că mi-am dorit din tot sufletul să fiu “mai mult”…
Dar nu am fost…
Pentru că ai renunțat prea repede…la tot…
La ce am fi putut fi noi…la toate visele… speranțele… iluziile…
S-au dus… s-au făcut scrum…

Unde oare sunt acum visele cu noi doi?!?

Știu… Nu au fost niciodată decât niște vise…niște discuții…dust in the wind!

Dar degetele mele te-au atins… Și, ai fost real!

Iar buzele mele le-au căutat pe ale tale…

Și ai avut dreptate… Era cald la tine în suflet…

Iar pentru o scurtă perioadă am fost fericită…

Și am clipit… Apoi totul a dispărut ca prin vis lăsând în urmă doar gândul că ar fi putut fi… Și nu a fost!

Poate în altă viață…

… Știu că încă de la început relația noastră părea imposibilă…știu…pentru că în viața mea era ” el”…
Și poate dacă ai fi avut încredere și răbdare…

Dar n-ai avut!

Și…atunci…spune-mi, cum puteam să renunț la el…pentru tine…când la prima furtună tu ai căutat “barca de salvare”?

Cum puteam lupta pentru ceva ce nu știam dacă există cu adevărat…

Vai de voi, fluturi netrebnici!

M-ați aruncat în brațele unei iluzii…

Vai tu, inimă nebună…ce-o fi fost în mintea ta?

Și-acum…

Au murit fluturii…și inima mea e tristă…

Dar eu sunt tot aici…

Aici…

La metrou…

Unde a început și s-a sfârșit tot…

Punct!

Atâta dramă… Vai, vai…ce necaz…

Ea îl iubește…el a uitat-o…

Bla, bla, bla! Bullshit tipic masculin de agățat naivele!

Că…așa facem noi femeile, ne îndrăgostim de primul tip drăguț care ne face complimente și ne zâmbește dulce și apoi îl ridicăm la rang de semizeu…

Păi bine măi băiete, da’ de ce vrăjeai cu fata care…avea un “el”… ?!?

Nu te-a dus mintea să cauți una fără atașamente?

Și după ce e biata fată îndrăgostită…cu planuri să-l lase pe ” el”… Tu fugi cu alta?

Păi așa se cade dom’le?!?

Așa?!