Category Archives: Ganduri

Timpul nu ne apartine, este un cadou in intregime daruit noua de Dumnezeu

Simtul proprietatii este atat de bine dezvoltat in  fiinta umana incat am ajuns sa credem ca timpul ne apartine in totalitate. Daca astazi avem de facut ceva care neplacut, de multe ori avem impresia ca donam o parte generoasa a proprietatii noastre de drept pentru acel ceva. Ne place ideea ca „timpul nostru este doar al nostru si al nimanui altcuiva” si astfel justificam de ce nu vrem sa facem anumite lucruri care nu ne fac placere: avem senzatia ca ele consuma din timpul pe care noi il consideram al nostru.

 

Adevarul e ca omul nu poate crea nicio secunda in plus fata de ce i se da. La fel de adevarat este ca omul nu poate tine in loc nici macar o secunda… si totusi are impresia ca timpul i se cuvine. Timpul ne este in intregime daruit, iar daca cineva ar incerca sa sustina contrariul, ar descoperi ca nu exista argumente.

 

Timpul este un cadou pe care Dumnezeu ni-l face. Ideea care ni se naste in minte, cum ca noi am fi stapanii propriului nostru timp este falsa si provine probabil dintr-un egoism si o mandrie pe care nu pot sa o justific. Oamenii sunt creatii ale lui Dumnezeu si ar trebui sa fie in slujba Lui, sa investeasca timpul acolo unde ii calauzeste El…

 

Dar totusi nu vrem sa acceptam acest lucru cat se poate de firesc. Faptul ca nu noi decidem cand venim si plecam de pe acest pamant este atat de evident ca sunt mirata ca noi inca incercam sa ridicam pretentii si sa ne cerem niste drepturi pe care ni le-am asumat fara sa ne intrebam daca ele exista sau nu.

 

Faptul ca noi avem de indeplinit unele lucruri este cat se poate de adevarat. Si la fel de adevarat este ca nu totul ni se va parea usor sau placut, dar asta nu este o scuza cu care sa ne eschivam de la indatoririle noastre. Firea noastra umana si-ar dori numai evenimente si lucruri care sa ii faca placere, deoarece este cat se poate de egoista, dar cresterea si dezvoltarea noastra se intampla atunci cand avem de infruntat greul, nu cand ne relaxam si ne multumim cu o stare de confort care ne mentine la stadiul de mediocru.

 

Timpul este un cadou pretios pe care ni l-a facut Dumnezeu si ar trebui sa ne comportam ca atare. Orice idee cum ca noi am avea vreun drept asupra lui este falsa si lucrul acesta se poate observa foarte usor cand privim la cat de fragil este omul de fapt. Constientizarea adevarului ne va ajuta sa realizam cat de importanti suntem in ochii lui Dumnezeu, sa vrem sa descoperim care sunt planurile Lui pentru noi si sa traim viata pe care El ne-a pregatit-o. Astfel, vom descoperi ca avem un scop si vom putea valoriza fiecare secunda la cote maxime!



Dupa roade deosebim pomii buni de cei rai… si oamenii buni de cei rai

Nu avem cum sa culegem struguri din spini sau smochine din maracini pentru ca un pom rau nu poate da roade bune, precum nici un pom bun nu poate da roade rele. (Matei, 7, 16-18) Orice gradinar sau gospodar pastreaza pomii buni, dar nu si pe cei rai.

 

Oamenii rodesc si ei, la fel ca si copacii… doar ca roadele lor sunt diferite. Un om bun ii va trata pe cei din jur cum ar vrea sa fie tratat si el, pentru ca asa ne invata Insusi Iisus Hristos. Un om bun il recunoastem dupa ceea ce lasa in urma.

 

Sunt multi lupi care se deghizeaza in miei pentru a-si atinge scopurile, dar Dumnezeu are grija sa ne invete cum sa ii recunoastem: ne uitam pur si simplu la „roadele” lor. Uitandu-ne la ceea ce au facut inainte de a ajunge la noi, la ceea ce au lasat in urma: liniste sau cearta, iubire sau ura, bunatate sau rautate, putem se ne dam seama cu cine avem de-a face si de a hotari cum sa actionam in continuare.

 

Si totusi, daca pe restul oamenilor putem sa ii recunoastem dupa roade, avem curajul sa ne uitam si la „roadele” noastre proprii? Avem curajul sa ne uitam in trecutul nostru si sa vedem ce am lasat in urma? Avem curajul sa ne uitam obiectiv la greselile noastre, fara sa ne gasim justificari care sa ne pacaleasca constiinta pentru ranile pe care le-am provocat, la randul nostru, altora? Avem curajul sa admitem ca si noi avem greseli cu duiumul, fara sa ne comparam cu altii, care au mai multe, ca sa ne simtim mai bine cu noi insine?

 

Cred ca toti avem momente in viata de care nu suntem mandri si despre care nu vrem sa afle nimeni. Totusi, acele momente pot fi iertate de Dumnezeu daca sunt scoase la iveala, marturisite, iar noi ne cerem iertare… Iar daca sunt iertate de Dumnezeu, noi de ce nu ne-am ierta? Oricine poate alege ce fel de roade vrea sa lase, tot ce trebuie sa faca este sa doreasca sa schimbe calea pe care merge, daca pana acum nu a fost cea buna.

 

Inainte sa scoatem paiele din ochii celor din jur, ar fi cazul sa ne scoatem barnele din ochii nostri si sa ne schimbam directia pe care mergem spre moarte cu directia buna, care ne duce la viata. Viata nu inseamna sa iti atingi scopurile in timp ce lasi in urma ta tristete si rautate. Singurele roade care vor fi vreodata luate in considerare sunt lucrurile bune sau rele pe care le-ai facut aproapelui tau. Aceste roade se vad mult mai clar decat bogatia materiala pe care ai strans-o, si care de fapt nici nu conteaza cu adevarat.

 

Incercam sa ne uitam in spate si sa vedem ce roade avem? Nu vom mai putea schimba trecutul, dar vom putea primi iertare atunci cand vom cere acest lucru. Asa vom putea sa ne schimbam directia de mers si sa producem „roade” bune.

 

Sursa foto: twitter.com



Adevarul este ca putini oameni isi doresc sa investeasca in altii

Rareori intalnesti oameni dispusi sa investeasca in oameni. Rareori intalnesti oameni care sa rupa din timpul lor pentru a te invata ceva. Rareori intalnesti oameni care nu se gandesc la ceea ce au de pierdut daca te vor ajuta, ci la ceea ce ai tu de castigat… Pentru ca putini sunt aceia pe care ii intereseaza cu adevarat sa faca bine.

 

Cred ca exista o teama nejustitificata de succesul altora care bantuie prin aceasta tara frumoasa… sau chiar in lume. Ne este teama ca cineva poate fi mai bun decat noi la ceva anume. Iar in momentul in care constientizam „amenintarea” care vine prin acel om, cel mai probabil fie ii vom pune bete in roate, fie il vom demoraliza, fie ne vom vedea de treaba noastra, pentru ca implicarea necesita resurse pe care nu suntem dispusi sa le investim in altcineva decat in noi… Atat de trist.

 

Singura modalitate prin care putem avea succes, prin care putem face cu adevarat bine celor din jur este sa ajutam oamenii sa creasca: in cunostinte, in conceptii, in gandire, poate chiar si pe scara sociala…. Si acest lucru se poate dovedi dificil, pentru ca necesita mai mult decat doar cuvinte de incurajare:  este nevoie de FAPTE. Vorbesc despre o implicare activa pentru a-i invata si pe altii lucrurile care pe tine te-au ajutat.

 

Individualismul dezbina oamenii. Propriul interes pentru care suntem dispusi sa mergem pana in panzele albe, sa facem compromisuri care ne-ar rusina daca ar ajunge publice, sa calcam peste cadavre daca este cazul este doar o iluzie care se va dovedi dureroasa in momentul in care il vom atinge si vom realiza ca de fapt nu am ajuns nicaieri.

 

Nu suntem dispusi sa investim in oameni pentru ca avem impresia ca lucrul acesta ne va compromite pe noi insine, ca ne va impiedica sa atingem acel tel pe care ni l-am propus. Avem o mentalitate atat de plina de teama, incat este infioratoare.

 

Cand alegem sa deschidem ochii si sa vedem ca evolutia spre mai bine se intampla doar atunci cand in jurul nostru  vom gasi oameni bine pregatiti, pe care sa ne putem baza si cu care putem sa comunicam, cu care putem sa muncim, care ne vor trage spre mai bine?

 

Cand oare vom renunta la aceasta mentalitate, cum ca noi suntem cei mai buni din lume in ceea ce facem si ca nimeni nu are dreptul sa urce pe piedestalul atat de greu construit? Cand ne dam seama ca tragand in jos pe altii ne facem noua insine rau?

 

Oamenii care isi doresc sa faca bine sunt oameni de la care avem ce invata. Chiar daca sunt mai tineri si au mai putina experienta decat noi, ei ar trebui sa fie motoare pe care noi sa le folosim pe post de motivatie, pentru ca si noi sa facem tot posibilul sa crestem… Dar calea usoara este aceea de a ramane unde suntem si de a nu-i ajuta nici pe ei sa creasca.

 

Poate ca la un moment dat vom constientiza ca teama este o mare minciuna pe care o primesti pe tava cand Il dai la o parte pe Dumnezeu din viata ta. Poate ca la un moment dat nu ne vom mai face griji pentru ziua de maine si vom constientiza ca avem pe Cineva care ne poarta de grija si ca interesul nostru ar trebui sa coincida cu interesul Lui…

 

In momentul acela vom putea sa ii privim si pe cei din jur nu ca pe niste dusmani care urmaresc sa ne insele. In momentul acela vom putea sa sacrificam ceea ce avem pentru a-i ajuta pe altii pentru ca vom fi constienti ca Dumnezeu va avea grija sa nu ducem lipsa de nimic, oricat de mult am fi investit. Dar atat de greu se schimba moduri de gandire… Totusi nu este imposibil! Trebuie doar sa vrem!



Cateva ganduri despre dragoste

Am descoperit o imagine foarte frumoasă despre dragoste pe care vrea să o împărtășesc cu dumneavoastră: imaginați-vă  un triunghi echilateral (care are toate laturile egale) în care punctele de la bază sunt reprezentate de bărbat și de femeie. Punctul din capătul de sus este Dumnezeu. Între fiecare două dintre cele trei puncte este aceeași distanță. Dacă cei doi se apropie de Dumnezeu (adică laturile laterale se micșorează), distanța dintre ei se micșorează.

 

Să te faci plăcut oamenilor este o capcană. Dacă îți sacrifici viața încercând să placi unui om, este foarte posibil ca acel om să nu aprecieze eforturile tale. S-ar putea să te sacrifici, să te schimbi, să faci compromisuri, să treci peste principiile tale, pentru a-l determina să rămână alături de tine. Și cu toate acestea, el/ea poate să plece, în ciuda eforturilor tale, iar lucrul acesta poate să îți aducă multă amărăciune.

 

Oricât de mult ai încerca, nu vei reuși să ții pe cineva lângă tine împotriva voinței lui/ei. Dumnezeu ne spune că dragostea nu caută folosul ei, iar dacă îți dorești din toată inima ca cineva să rămână lângă tine pentru că ție îți face bine, atunci scopul tău nu este unul bun. ”Dragostea este îndelung răbdătoare , este plină de bunătate. ”

 

”Noi iubim pentru că Dumnezeu ne-a iubit întâi.” (1 Ioan,  4, 19) Dragostea este un cadou pe care ni l-a făcut Dumnezeu. El  ne-a construit astfel încât în noi să existe Duhul Său. Acesta este adevăratul motiv pentru care noi suntem capabili să iubim. Adevărata dragoste Iisus ne-a arătat-o atunci când S-a răstignit pentru ca noi să fim iertați pentru păcatele noastre. Noi putem să iubim pentru că El a pus dragostea în noi. A pus în noi acest cadou infinit pentru că ne iubește mai presus decât ne-am putea imagina vreodată.

 

Dumnezeu este dragoste: El ne iubește, deși noi L-am răstignit, deși L-am jignit, indiferent care sunt acțiunile noastre. Tocmai pentru că ne iubește nu ne obligă să Îl iubim împotriva dorinței noastre. Ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi, și totuși ne lasă liberi în gândire, fără să ne influențeze dacă nu dorim ajutorul Lui. Și rareori ne amintim de existența Lui… poate mai mult în necaz.

 

”Dragostea vine dintr-o inimă pură, dintr-o conștiință bună și dintr-o credință sinceră.”  (1 Timotei 1, 5) Dumnezeu ne învață adevărata dragoste, dar ca să putem să iubim un om cu adevărat, trebuie să învățăm mai întâi iubirea de la El.



Cine am fi fara oglinzi?

326

Mai știți cântecul acela vechi cu ”Azi am să crestez în grindă, Jos din cui acum, oglindă”? Puteți să vă gândiți la faptul că la un moment dat fetele dădeau oglinda jos din cui doar în zilele de sărbătoare? Sau pe șustache, când plecau părinții de acasă? Vă piteți imagina o lume în care nimeni nu se uită în oglindă când pleacă de acasă? Fără să își aranjeze părul sau machiajul?

 

Mai știți vremea când au apărut aparatele foto? Aparatele acelea care nu își dădeau altă posibilitate să faci poze decât dacă te așezai în spatele camerei?  Aparatele foto cu care îi imortalizai doar pe cei dragi? Fără cameră frontală? Fără selfie? Rar mai facem azi poze în care noi înșine să nu apărem. Lucrul ăsta e rău?

 

Oare cum ar fi dacă nu ne-am mai admira pe noi? Dacă am folosi numai camera obișnuită a camerei sau telefonului, dacă ne-am uita doar la cel pe care îl fotografiem, și nu la noi? Cum ar fi dacă i-am admira pe cei din jur mai mult decât pe noi? Cum ar fi dacă i-am ajuta mai mult decât ne ajutăm pe noi? Cum ar fi dacă am aloca altora mai mult timp decât ne alocăm nouă înșine?

 

”Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei, 22, 39), vorbele lui Iisus, mai sunt astăzi o regulă? Noi mai avem timp și iubire și pentru ceilalți, când ne ia atâta vreme să ne analizăm propriile poze, să găsim una bună pentru facebook? Sau să edităm una mai puțin bună? Putem să nu îi judecăm pe alții când ne place atât de tare de noi înșine și suntem mereu de acord cu ceea ce facem?

 

Dacă am folosi oglinda ca să privim ceea ce e rău în noi, dacă ne-am cere iertare pentru greșelile noastre și nu ne-am preocupa atâta să arătăm bine în ochii oamenilor, cu siguranță am privi lumea cu alți ochi. ”Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecați” (1 Corinteni 11, 31).

 

Parcă toate lucrurile din jur sunt construite astfel încât să ne facem din propria persoană un idol. Atâta vreme cât arătăm bine pe exterior, parcă interiorul nu mai contează atât de tare, nu? Că doar nu îl vede nimeni.. Chiar noi înșine putem să facem abstracție de el dacă ne chinuim puțin! E mult mai greu să schimbăm ce e urât ÎNĂUNTRU decât în exterior…

 

Cine am fi fără oglinzi? Cine am fi dacă ne-am preocupa de binele altora, și nu de al nostru? Cine am fi dacă ne-am preocupa mai mult de ceea ce e în noi, de toate minunile pe care Dumnezeu le-a înșirat într-un om? Cine am fi dacă am renunța la orgolii și la mândrii și am privi către Iisus și nu către noi? Cine am fi dacă am renunța la ură și am ierta pe toți cei care ne-au greșit? Cine am fi dacă am da drumul la tot ce ne consumă și ne-am alimenta cu iubirea pe care ne-o poartă Dumnezeu?